Sunt puțini cei care se consideră a fi eroi ai Revoluției din 1989. Majoritatea dintre ei vorbesc despre sacrificiul altora, nu al lor. Mai cărunți acum, ceva mai înțelepți, cu responsabilități la care doar visau în urmă cu 25 de ani, se caracterizează altfel decât te-ai fi așteptat. Au conștientizat abia mai târziu pericolele la care s-au expus atunci când, mânați de gândul unei vieți mai bune, au strigat împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Drept recompensă pentru gestul lor, și-au văzut cei mai buni prieteni rămași fără suflare pe pământul rece din decembrie. Au continuat, deși mulți nu înțeleg cum au putut: „Aveam și un dram de inconștiență. Eram mici, ne lua repede valul. Te duceai întâi de curiozitate la demonstrații. Rămâneai, nu puteai să nu. Exista o energie incredibilă, simțeai că ești capabil să muți munți din loc”, declară la unison cei care și-au câștigat și ne-au câștigat libertatea.
1.204 victime au murit în timpul Revoluției din 1989. Mulți dintre cei care și-au pierdut viața în orașele din România aveau cu puțin peste 20 de ani. Sursă foto: Mediafax
Primele victime ale Revoluției din 1989 au căzut la Timișoara. Pe 16 decembrie, ceea ce s-a vrut a fi un simplu protest al unor enoriași s-a transformat într-un eveniment de proporții, care a condus la căderea sistemului lui Nicolae Ceaușescu. Timișoara a fost primul oraș scăpat de sub control de conducătorul Republicii Socialiste România. Iar după el, altele i-au urmat exemplul. Spunem răspicat că un om nu poate schimba lumea. În decembrie 1989, locuitorii unui oraș au schimbat România. Imaginile cu ei strigând, scandând și fluturând steagul Revoluției au ajuns, chiar și pentru câteva minute, în casele tuturor. Iar restul a devenit istorie. Una pe care o învățăm sau nu.
S-au schimbat multe lucruri în ultimii 25 de ani. Au dispărut echipe de fotbal, au apărut altele, s-a lipit leocoplast pe stemele campioanelor rămase fără brand, iar conducători de fotbal au intrat, aproape regulat în ultimii ani, la închisoare. Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara se aflau majoritatea jucătorilor echipei lui Poli, dar și Iosif Rotariu, care venise acasă după un tur lung de campionat pe care l-a disputat în tricoul Stelei. Pentru ei, Revoluția din 1989 a arătat la fel. A fost un film din care au vrut să scape cât mai repede, teferi și nevătămați.
Nu s-a mai ținut cont de nimic la finalul lui decembrie 1989. Fiecare lupta pentru supraviețuire. Sursă foto: Mediafax
„Dacă nu urma să mi se nască copilul, probabil că aș fi ieșit la Revoluție. Dar așa…”
„Nu am crezut în Revoluția de la 1989. Stăteam aproape de Piața Maria. Eram pe balconul apartamentului, vedeam o mulțime de lumânări aprinse, dar nu am băgat de seama ce se întâmplă acolo”, povestește Iosif Rotariu (foto jos). Sub ochii lui se desfășura protestul enoriașilor care nu voiau ca Laszlo Tokes să fie mutat în altă parohie. Era 16 decembrie, iar gândurile lui Rotariu erau îndreptate către soția însărcinată în opt luni. A doua zi, juca fotbal cu prietenii. Mii de oameni se duceau în centrul orașului și îl chemau și pe el. Nu știa ce să facă: „Au început să ne spună că suntem lași. Văzând cât de mulți se duc acolo, am înțeles că urmează să se întâmple ceva”. A preferat să fie considerat laș și s-a dus acasă, la soție.
S-a târât pe jos, prin casă. Se trăgea de zor în Timișoara și nu a riscat nicio secundă, mai ales că una dintre casele lui Ceaușescu se afla la o aruncătură de băț de a lui. Atitudine de înțeles pentru un bărbat care avea să devină tată în doar o lună. Două zile i-au fost suficiente. A hotărât să plece la părinți, la țară, să stea într-o casă de pe câmp, unde pericolele erau departe: „Nu am făcut mai mult de 150 de metri în oraș, că am și fost opriți. Aveam > la numărul de înmatriculare, iar pe vremea aia doar Miliția și Securitatea ce mai aveau așa. Lumea s-a aruncat pe mașină, ne-a scos din ea, ne-a verificat bagajele. Eram lipiți de mașină și chestionați”. Norocul lui Rotariu a fost că un om oarecare l-a recunoscut. Era jucătorul Stelei, iar câteva minute mai târziu pornea spre Lugoj, la casa părinților.
O săptămână nu a știut ce se întâmplă în țară. Era atent la soție, temător pentru viața ei și a copilului: „Am crezut că o să piardă sarcina”. La întoarcerea în oraș, avea să afle că mulți dintre prieteni i-au fost uciși: „Dacă nu urma să mi se nască copilul, probabil că aș fi fost și eu cu ei în oraș. Dar așa…”.
„Bine că m-a ferit Dumnezeu!”
Octavian Popescu, fostul mijlocaș al lui Poli Timișoara, avea nevoie urgentă de niște acte din oraș în luna decembrie a anului 1989. Plecase la părinți în vacanță, la Târgoviște, dar cum nimeni nu avea să preconizeze cele ce aveau să se întâmple, pe 19 decembrie a luat trenul și a ajuns în oraș. Spre surpriza lui, totul se schimbase: „Cum am ajuns în gară, cum am auzit împușcături. La stație, o voce spunea că trebuie neapărat să fie eliberată gara. Ca să ajung în respectivul loc de unde trebuia să iau actele de care aveam nevoie, trebuia să trec prin Piața Operei. Erau tancuri, magazinele fuseseră sparte, ieșea fum de peste tot”. S-a gândit că nu este o zi potrivită pentru a-și rezolva problemele birocratice, astfel că a decis să mai aștepte 24 de ore.
Doar că agitația și împușcăturile nu au încetat în Timișoara, astfel că următoarea zi a plecat din oraș. Doar că trenul nu era unul direct, iar până la Târgoviște a poposit în București, loc în care abia ce începuseră manifestațiile: „Am dat peste același lucru și acolo. Se împușca, dar nu mi-am dat seama ce putea să mi se întâmple. Eram în gară, îmi așteptam trenul. Bine că m-a ferit Dumnezeu”. Mijlocașul se codește atunci când este întrebat dacă ar fi ieșit în stradă în cazul în care nu ar fi fost cu gândul la soție și la băiețelul de câțiva ani. Nu știe. E fericit că nu a luat nicio decizie la cald, că nu s-a lăsat dus de val nici la București, nici la Timișoara. La începutul anului 1990, a reușit să își procure actele de care avea nevoie.
Octavian Popescu (foto dreapta) a fost unul dintre cei mai importanți jucători ai Timișoarei, reușind să înscrie goluri importante pentru echipa care în prezent nu se mai regăsește în Liga 1, iar patronul a primit încă o pedeapsă cu executare. Sursă foto: Arhivă personală
„Au murit oameni în fața mea, i-am văzut și pe cei împușcați în cap”
Adrian Stoicov (foto jos) era la Băile Felix când la Timișoara începea Revoluția din 1989. Întâmplarea a făcut ca pe 19 decembrie să fie nevoit să părăsească locul deloc expus pericolelor și să vină în oraș pentru o operație la picior care nu mai putea fi amânată: „Mi se infectase piciorul de la genunchi în jos”. Când a ajuns în Timișoara, a fost șocat să vadă tancuri și soldați mărșăluind pe străzile principale. La spital, a asistat la scene care l-au marcat pentru totdeauna. Face mereu o pauză atunci când trebuie să vorbească despre zilele de după operație: „Inevitabil, discutam cu mulți dintre ei. Am văzut oameni împușcați în cap, mulți au murit în fața mea, fără să îi pot ajuta în vreun fel. Ieșiseră să strige pentru libertate și fuseseră împușcați de ai lor. Mie încă nu îmi vine să cred că au tras români în alți români. Cum? Nu am putut să dorm multe nopți. Era zgomot, se trăgea, veneau oameni răniți cu sutele”.
E singurul dintre ei convins că ar fi ieșit pe străzi și s-ar fi alăturat miilor de manifestanți dacă Revoluția din 1989 l-ar fi găsit în Timișoara: „Sunt un luptător. Aș fi fost acolo, în primele rânduri”. Nu se gândește de două ori înainte să spună asta, mai ales că i-au murit prieteni în decembrie 1989, iar cumnata lui a fost la un pas să fie ucisă de un grup de militari, chiar înainte să intre în casă. Trei gloanțe au ratat-o. Glumește doar pe seama faptului că este un om integru: „Un altul ca mine, aflat în spital alături de victime care au participat la Revoluție, ar fi spus tare și răspicat că au participat și că așa au ajuns să aibă nevoie de intervenții chirurgicale. Dar eu nu sunt martir. Martiri sunt cei care au stat cu mine, în saloane mici și neîncăpătoare, dar nu au supraviețuit. Sau dacă au făcut-o, nu vor uita prea curând cele ce li s-au întâmplat”.
Torje avea o lună de zile când a început Revoluția din 1989
„Nu am crezut în Revoluția de la 1989. Când a început, eram toți speriați. Iar nouă, celor din Timișoara, nu ne-a trecut niciodată prin minte că o să se extindă și în celelalte orașe. Cineva, acolo sus, ne-a iubit”. Silvia Torje are acum 53 de ani. Când în Timișoara oamenii începeau să strige pentru libertate și să își dorească o schimbare, mama mijlocașului de la Konyaspor privea când spre fiul de o lună, când spre fiica de un an și 10 luni. Trăgea adânc aer în piept și începea să caute soluții. La televizor, începuse deja manipularea populației. Se vorbea despre teroriști care fac tot posibilul să intre în casele oamenilor, care escaladează clădiri și vor răul României. Pulsul îi creștea, iar mintea îi era, când și când, la soțul plecat la muncă, în centrul orașului, la o fabrică de construcții: „Of, of. Aș vrea să spun că nu îmi aduc aminte, dar amintirea Revoluției e vie. Nu știam ce să fac. Eram speriată, cu doi copii mici în casă. Mai mult de atât, trei zile nu am știut nimic despre tatăl lor. Nu l-am văzut, nu am putut să vorbesc cu el, nimic. Mă gândeam la tot ce e mai rău”. Toate se petreceau pe 16 decembrie, la etajul patru al unui bloc din Timișoara.
Instinctul de supraviețuire al unui om este considerat mai presus de orice. Corpul uman și mintea găsește atunci soluții pe care, de altfel, nu și le-ar fi putut imagina niciodată. Ca mamă, îți pui întotdeauna copiii mai presus de orice. Să le fie lor bine, apoi ție, dacă se poate: „M-am baricadat într-o cameră. Aveam o mașină de spălat albă, pe care am pus-o în dreptul ușii. Îmi imaginam că așa o să le fie greu oamenilor să intre. Am stat toată noaptea cu ambii copii sub o masă mare. Erau sub mine. Tresăream la fiecare împușcătură, era groaznic, era haos. Pe Gabriel îl alăptam. Nu a dormit toată noaptea, că nici eu nu reușeam. Stătea înfășurat în pătură, cu ochii deschiși. Cea mică, la fel”.
„La început, am crezut că oamenii dau cu artificii. Nu știam cum sună o împușcătură, nu aveam de unde. De atunci, nu am cum să uit”. Spre dimineață, a mutat mașina de spălat din ușă. Era 20 decembrie, când situația nu mai era în mâinile autorităților. Militarii fraternizaseră cu demonstranții, iar la finalul ei, Timișoara era declarat oraș liber. Tot atunci, tatăl lui Torje se întorcea casă: „Avea hainele din urmă cu trei zile, era palid la față, nemâncat, deshidratat. A pupat copiii și mi-a spus Cred că e bine>>„. A fost.
Torje are o relație foarte apropiată cu tatăl acestuia, care îl vizitează constant în orașele în care evoluează mijlocașului. În prezent, fostul cadru militar este ieșit la pensie. Sursă foto: Facebook
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 4, 19 DECEMBRIE
Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timișoara pornește sirena aeriană. Este semnalul pentru mii de timișoreni să iasă din nou în stradă. Șapte personae mor, iar aproape 100 sunt rănite. Muncitorii din fabricile timișorene refuză să mai muncească, în ciuda faptului că sunt vizitați de oameni cheie trimiși de Elena Ceaușescu să-i înduplece pe aceștia și să le explice ce li se va întâmpla în cazul în care nu vor urma întocmai ordinele partidului.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 3, 18 DECEMBRIE
Nicolae Ceaușescu pleacă în Iran. Avionul decolează la ora 9:30 și, pentru prima oară, este însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare de tipul MIG. Scenariul se repetă și la întoarcere, pe 20 decembrie. Înainte de plecare, Ceaușescu îi convoacă la reședința sa din Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat: Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne și generalul Iulian Vlad, șeful DDS.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 2, 17 DECEMBRIE
Protestele cotinuă în Timișoara și iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Județean și aruncă pe fereastre documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceaușescu, decide reprimarea manifestanților timișoreni, numiți de dictator >. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniție de război și deschid focul. Ceaușescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 1, 16 DECEMBRIE
În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER